Viata Sf. Vincentiu

Sfântul Vincenţiu de Paul:

• născut: 24 aprilie 1581 la Pouy, Franţa;
• decedat: 27 septembrie 1660 la Paris;
• fondator: Congregaţia pentru misiuni (CM) sau Congregaţia preoţilor lazarişti;
• patron al: vincenţienilor (lazariştilor) şi vincenţienelor,  al clerului, al caselor de copii şi spitalelor,  al deţinuţilor etc;
• beatificat: 21 august 1792 de Papa Benedict al XIII-lea;
• canonizat: 16 iunie 1737, de Papa Clement al XII-lea;
• sanctuar principal: Casa mamă a vincenţienilor din Paris;
• comemorare obligatorie: 27 septembrie

Preot şi apostol al carităţii

Contextul istoric. Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), asemenea tuturor conflagraţiilor, a dus şi la ruinarea vieţii religioase în statele beligerante: biserici abandonate, parohii împrăştiate şi lipsite de preoţi, copii care cresc pe drumuri, fără o minimă instrucţie religioasă etc. În acele timpuri şi-a desfăşurat curajoasa operă apostolică şi socială, în Franţa, părintele Vinceţiu de Paul, numit de conaţionalii săi Monsieur Vincent.

Primii ani de viaţă. Născut în anul 1581 la Pouy în sud-vestul Franţei, în copilărie Vincenţiu a păzit oile familiei. Dându-şi seama de inteligenţa băiatului, un avocat din partea locului l-a îndreptat către studiu. A învăţat mai întâi într-o mănăstire franciscană. A urmat, apoi, teologia la Toulouse, fiind hirotonit preot în anul 1600. După specializarea în Drept, ajutat de legatul papal de la Avignon şi-a început cariera ecleziastică, ce părea a-l conduce pe panta ascendentă a onorurilor bisericeşti şi lumeşti. Capturat însă de corsari, a ajuns sclav în Tunisia, timp de doi ani. Suferinţele detenţiei şi contactul cu lumea care nu-l cunoştea pe Cristos au pregătit în acei ani caracterul său creştin şi sacerdotal, schimbându-i radical programul de viaţă. Scopul vieţii sale a devenit recuperarea sufletească a oamenilor de la ţară şi a săracilor din oraşe, pe calea dragostei frăţeşti şi a instruirii religioase. Şi-a dat seama că nu doar teritoriile de dincolo de mări şi oceane, dar chiar vaste spaţii din ţara sa deveniseră „teren de misiune”; aici se aflau mulţimi disperate care trebuiau evanghelizate, hrănite, instruite.

Operele sociale. În acest scop, părintele Vincenţiu a organizat primele „companii ale carităţii”. Acestea erau grupuri autonome de bărbaţi şi femei, organizate pentru „primul ajutor” împotriva mizeriei. („Conferinţele Sfântului Vincenţiu”, înfiinţate în secolul al XIX-lea de Frederic Ozanam, nu sunt altceva decât o reeditare a acelor companii ale carităţii). O altă grijă a lui Vincenţiu a fost accea de a pregăti preoţi, mai ales pentru misiunile de la ţară, care să fie trimişi din sat în sat pentru opera de evanghelizare. Beneficiind de o importantă donaţie oferită de ducesa de Gondi, Monsieur Vincent a creat seminarii specializate pentru formarea acestor preoţi. În felul acesta el a pus la cale una dintre cele mai importante instituţii catolice: Congregaţia preoţilor lazarişti (Preoţii Misiunii din Franţa).

Prestigiul părintelui Vincenţiu a atras în companiile de caritate multe doamne aristocrate. Entuziasmul iniţial al acestora dispărea însă repede în faţa realităţii crude a mizeriei, a bolilor şi a situaţiilor limită. Pentru a nu-şi „murdări mâinile” deseori aceste mari doamne se mărgineau să-şi trimită slujnicele pentru a-i asista pe cei aflaţi în mizerie. Pentru a corecta această ineficientă caritate „delegată”, Vincenţiu s-a gândit să folosească, în opera sa caritativă, fete energice „din popor”. A fost un nou faliment: erau prea puţine şi total nepregătite pentru o astfel de muncă. Vincenţiu a înţeles atunci că, pentru opera sa, era nevoie de grupuri alese de bărbaţi şi de femei, pregătite cu grijă, care să stea aproape de bolnavi, bătrâni, orfani şi săraci şi nu între zidurile mănăstirii. Acest lucru era însă împotriva tradiţiei; a le trimite pe „călugăriţe” în tumultul lumii era, în concepţia vremii, scandalos. Părintele Vincenţiu, cu curajul şi prudenţa sfinţilor, a purces la remodelarea tradiţiei.

În casa Luizei de Marillac, la 29 noiembrie 1633, s-a închegat o nouă şi surprinzătoare instituţie caritativă: asociaţia „Fiicele carităţii”. Fondatorul şi colaboratoarea sa s-au grăbit să precizeze că nu este vorba de un nou ordin religios. In locul hainei monahale, Fiicele carităţii purtau costumul femeilor de la ţară, de culoare gri, cu o bonetă albă, tipică ţărăncilor bretone. Sediul lor se numea, în mod simplu, „casă”. Erau conduse nu de o stareţă, ci de o simplă soră slujitoare. Sfântul Vincenţiu le-a dat fiicelor sale spirituale această normă: „Fiicele carităţii vor avea drept mănăstire casa bolnavilor, drept chilie camera celor suferinzi, drept  curte a mănăstirii străzile satelor şi oraşelor şi culoarele spitalelor, drept clauzură ascultarea, drept văl sfânta modestie”. Arhiepiscopul Parisului a aprobat asociaţia în anul 1646, iar patru ani mai târziu aceasta a primit aprobarea pontificală. La sfârşitul secolului al XVII-lea existau circa trei sute de case ale Fiicelor carităţii. La începutul secolului XX, prin grija Monseniorului Ghika, Fiicele carităţii au venit la Bucureşti desfăşurând o frumoasă activitate în câmpul asistenţei sanitare, până la interzicerea lor de către comunişti.

În timp ce efectele Războiului de Treizeci de Ani continuau să devasteze Franţa, Vincenţiu de Paoli, ajutat de preoţii lazarişti şi de fiicele carităţii, au pus la cale şi condus o vastă operă caritativă şi asistenţială: şcoli şi colegii pentru orfani, centre de pregătire pentru meserii, dormitoare pentru vagabonzi, aziluri pentru bătrâni. Principiile care au stat la baza acestor opere sociale creştine au fost preluate şi dezvoltate de Statele moderne abia în secolul al XX-lea.

În timp ce „opera” marilor contemporani ai Sfântului Vincenţiu de Paoli, cardinalii Richelieu şi Mazarin, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea s-a sfârşit odată cu moartea lor, lucrarea sfântă, începută de părintele Vincenţiu, continuă în lume, pentru gloria lui Dumnezeu şi împlinirea oamenilor.

Sursa: Arhidieceza Romano-Catolica, Bucuresti